„WILLIAM BLAKE – FILOSOF, POET ŞI ARTIST ILUMINAT”

În sânul acestui monstru rece în care s-a transformat Occidentul, produs al unei activități orientate exclusiv către „canalul drept” al ființei umane, suferim cu toții de inhibiția „canalului stâng”: contemplația, poezia, savoarea suspendării timpului, toate aceste valori care sunt izvor de bucurie, au devenit impracticabile.

În acest context, artistul sau poetul – însărcinat de zei „să exprime emoțiile universale”, după formula lui Tagore – suferă mai mult decât oricare altul. Confruntat cu ostilitatea sau cu indiferența generală, simțindu-se persecutat, el nu întârzie să lunece și să se rătăcească în Subconștient, care e plasat pe povârnișul său natural.

Baudelaire, Rimbaud, suprarealiștii, Van Gogh, Gauguin, etc. toți poeții și artiștii „căutători” contemporani și de odinioară, s-au pierdut și înecat în mlaștina Subconștientului. Cei ce s-au menținut la suprafață au suportat frământările disperării și revoltei…
În această pădure lovită de trăsnet, unul singur a rămas în picioare, limpede și transparent; unul singur și-a trăit viața simplă și dreaptă ca un I , neabătându-se deloc de la idealul spiritual care îl stăpânea, neadmițând nici un compromis: el a fost William Blake.

Cu toate acestea, și el a „mers șerpuind pe cremenile Zorilor”, și el a explorat abisurile sufletului… și el a cules neînțelegerea, adică ostilitatea generală…

„Trebuie să fi plâns în singurătatea sa… Nu putea fi recunoscut, era imposibil. Spirite atât de primitive nu puteau primi ceva atât de sublim și de măreț.
(…) Dar știam cine era, ce făcea și de ce se afla acolo… Nu se cunosc prea multe despre acest subiect, căci nu se poate înțelege din cărți ce a reprezentat el. Era manifestarea lui Bhairava, pe care voi îl numiți Arhanghelul Mihail și a Sf. Gheorghe, care este protectorul Angliei. De aceea a trebuit să se încarneze, iar rolul lui era să vorbească despre Divin, în mod deschis și fără teamă”. (Shri Mataji, Paris, 1 martie 1987).

„Când Iisus a murit, eram alături”. „Socrate eram eu… în fine, ceva ca un frate. Trebuie că am stat de vorbă împreună. Ca și cu Iisus Christos. Am o amintire vagă că I-am cunoscut”. Așa vorbea, în timpul unei conversații, cel care era numit „Blake nebunul”.

Născut la Londra, la 28 noiembrie 1757, în familia modestă a unui negustor de mărunțișuri, William Blake a fost un copil visător, bântuit – de la vârsta de patru ani – de viziuni cerești (copac cu îngeri, etc.) pe care le povestea tatălui său care era scandalizat. Fiind atras de desen și de gravură, tatăl l-a încredințat diverșilor maeștri pentru a-i permite o formație de gravor, meserie pe care o va exercita toată viața.

Dar particularitatea lui William Blake rezida în personalitatea lui, care dezvăluia o natură „ne” sau „supra-umană”… Se afla mereu într-un plan supranatural, fără ca pentru aceasta să înceteze a trăi normal, adică să muncească și să iubească potrivit „dharmei” celei mai naturale și mai transparente.

După cum spunea el însuși, se afla „zi și noapte la porunca trimișilor cerești”. Pentru el, Arta nu era un scop în sine, ci un mijloc de a transmite lumii oarbe, viziunile care îi erau hărăzite ca unui favorit.
Ceea ce vedea sau auzea din lumea de dincolo, el desena și consemna în scris, fără a aduce nici o modificare, ceea ce explică o anumită „imperfecțiune”, un anume amestec în forma și în fondul operelor sale – mai cu seamă scrise – care ne derutează și uneori ne indispun dacă le abordăm dintr-un unghi pur artistic sau literar…

Dar nu ar trebui să o uităm pe cea care cu blândețe, răbdare și admirație, l-a susținut până în pânzele albe pe credinciosul ei soț, în muncă dar și sub raport moral… În ultimul ceas al vieții, „iubita lui Katherine” cum își numea soția, i-a ținut mâna pentru a-l ajuta să moară, așa cum i-o ținuse de atâtea ori pentru a-l susține când era bântuit de viziuni.

William Blake s-a stins cântând, pe o muzică de el compusă – căci era și muzician – psalmi, ai căror slove, spunea el, nu îi aparțineau, ci veneau din ceruri…

„Negația trebuie distrusă pentru a răscumpăra Contrariile.
Negația este spectrul. Puterea de a raționa se află în om.
Aceasta este o iluzie, un corp străin, altoit pe un Spirit nemuritor.
Iată Eul ce trebuie distrus pentru totdeauna.
Spre a purifica fața Spiritului meu prin scrutarea de sine,
Spre a mă scălda în apele vii, spre a mă spăla de Inuman,
Vin, întru negația mea însumi și exaltarea inspirației,
Pentru a respinge demonstrația și a o strivi sub Credința în Mântuitorul nostru…”

François Folsheld