„ORIENTALISMUL LUI BRÂNCUŞI”

Stâlpul, Oul, Pasărea, Cuplul, Țestoasa, teme dominante în universul plastic brâncușian fac parte dintre simbolurile primare ale lumii întrucât sunt prezente din preistorie pe tot teritoriul Eurasiei, în Africa, Australia și chiar America precolumbiană. Brâncuși le-a descoperit însă în formele arhetipale indiene, pe baza cunoașterii adânci a folclorului românesc și a artei noastre tradiționale. De ce atât Brâncuși cât și Eminescu s-au apropiat cu atâta aviditate și interes de cultura indiană? Ambii, artiști de geniu, au găsit în gândirea simbolică indiană, exprimată în textele vedice acele sensuri profunde care stau la temelia gândirii arhaice a popoarelor și deci și a poporului nostru.

Originalitatea lui Brâncuși care-l singularizează în ansamblul generației sale, constă în felul în care el concepe noul: spre deosebire de colegii săi, preocupați să descopere un limbaj inedit și personal, Brâncuși nu concepe noul ca o gândire a unui limbaj original, ci ca o regăsire a celui originar. Pentru el, deci, originalul înseamnă descoperirea originarului: „ne regăsim cu toții la sfârșitul unei mari epoci și este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor și să regăsim ceea ce s-a pierdut” – scria marele artist.

Se știe afinitatea lui Brâncuși pentru lumea indiană. S. Geist vorbea de fascinația exercitată asupra operei lui Brâncuși de piesele orientale expuse în muzeul Guimet pe care artistul român îl frecventa cu aviditate prin 1904-1907. Acest contact a lăsat, se pare, o amprentă în unele opere celebre ca Domnișoara Pogany sau Sărutul. Sunt cunoscute, de asemenea, pasiunea lui Brâncuși pentru poetul tibetan Milarepa și mai ales pentru biografia acestuia, care semăna întrucâtva cu a sa, ca și proiectul templului budist de la Indore, care l-au adus pe Brâncuși în 1937 chiar pe pământul Indiei.

Năzuința către absolut ca stil al culturii și al artei se întruchipa major în acest colț al lumii. „Nicăieri nu vom surprinde așa de aproape tendința spre absolut ca în cultura indică” – spunea Lucian Blaga. După Eminescu, Brâncuși și Blaga, Mircea Eliade va întâlni India în același context al structurilor simbolice. Deși a aparținut unei generații care punea accent pe specificul național al creațiilor folclorice, Mircea Eliade a înțeles că ceea ce ne este propriu și ne diferențiază în contextul european aparține în fapt unui anumit fond tradițional de valori universale. El semnalează nevoia cercetării gândirii simbolice pentru o valorificare a stratului folcloric al culturii noastre „incontestabil superior tuturor”. Interesant este că proiectul templului din Indore, formele plastice propuse de Brâncuși, multe din ele inspirate din folclorul românesc, intrau în perfectă concordanță cu tradiția sacră a arhitecturii indiene.

Marile teme ale sculpturii brâncușiene pe care le-am amintit participă la câmpul simbolic al reprezentărilor cosmogonice, prezente în textele vedice. Imaginile actului cosmogonic exprimă paradoxul trecerii de la unitatea absolutului infinit la pluralitatea și finitudinea lumii noastre. Actul transcenderii este reparcurgerea, în sens invers, a drumului pe care s-a desfășurat cosmogonia: individul căzut în timp și în finitudine, caută să dobândească starea de unitate și plenitudine a ființei precosmogonice. Pentru Brâncuși, realitatea adâncă a lumii era „naturalitatea”, gândirea alegorică, esența ascunsă în material. Raportarea formei plastice atât la esență cât și la simbol îi impune lui Brâncuși soluții originale.

Pentru a scoate esențele din invizibil nemanifestat și a le transpune într-un vizibil străin de apartenențele empirice, autorul a ales soluția transpoziției lor în tipare simbolice. A ales de pildă ovoidul impunându-l ca formă peste chipul omului, peste trupul păsării sau țestoasei. Prezența simbolului cosmogonic în înfățișarea oricărei entități, face ca esența cosmică să se confunde cu esența entității. Pentru prima oară în arta europeană se realizează unitatea acestor două esențe, prin tendința spre absolut, „spre stihial, a artei brâncușiene”, având drept valori dominante simbolicul, abstractul, stilizatul.

Să încercăm să pătrundem în hermeneutica brâncușiană oprindu-ne doar la cea mai celebră și discutată capodoperă brâncușiană: Coloana fără sfârșit.

Coloana fără sfârșit este, așa cum arăta și Mircea Eliade, o imagine a Axei lumii (axis mundi), temă mitică, reperabilă în preistorie, de care artistul a luat cunoștință prin intermediul „Coloanei cerului” din folclorul național românesc. La indieni există stâlpul cosmic (Stambha sau Skambha), stâlpul ritual (Yupa), stâlpul casei (Sthuna), cu precise echivalențe și în arta noastră. În Rig-Veda se vorbește de stâlpul de aur (la noi copacul de foc), care străbate vertical întunericul precosmogonic, închipuind lumina solară din care ia naștere viața, lumea și absolutul. Un descântec românesc cuprinde o invocare a soarelui: „zvârle raze pe pământ/stâlpi de aur să se facă”. Metalizarea galbenă a Coloanei fără sfârșit a lui Brâncuși de la Târgu Jiu se raportează la această coloană sau copac de foc prezent și în textele vedice și în folclorul nostru.

Tema arhaică universală a coloanei a supraviețuit pe teritoriul nostru ca nicăieri în Europa prin participarea noastră neîntreruptă la edificiul spiritual al neoliticului. Continuitatea noastră istorică într-un spațiu, marcat de cea mai veche și puternică cultură a neoliticului din Europa, explică de ce cultura noastră sătească păstrează mai viu ca oriunde simbolul coloanei cosmice, care este mai vechi decât simbolul arborelui vieții aparținând unei mitologii vegetale legate de începuturile culturii agricole de care vorbea Romulus Vulcănescu. Nici copacul de foc nu se identifică cu coloana infinită, așa cum precizează P. Mus: „Nu există decât mitul cosmic, ordinea cosmică pe care soarele nu face decât să o reflecteze”. Coloana fără sfârșit brâncușiană nu trebuie să fie asimilată copacului de foc, și diverselor tipuri de „stâlpi” care marchează crugul soarelui și al timpului cosmic (stâlpii echinocțiali).

Coloana brâncușiană este simbolul drumului ascensional spre infinit, simbol asociat cu al păsării de aur (măiastra) sau al săgeților prezente în Upanișade ca o reprezentare a omului către absolut, care este un drum al Sinelui (Atman) către Marele Sine (Brahman).

Prof. dr. Tudor Opriș