Istorie – „RĂDĂCINI SPIRITUALE STRĂVECHI ÎN DACIA”

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualității în antichitatea atât de puțin cunoscută a locuitorilor acestor ținuturi, se dovedește deopotrivă pasionantă, dar și generatoare de riscuri; ne referim mai cu seamă la ispita, care i-a încercat pe mulți, de a luneca pe o pantă patriotardă. Încercând să evităm această greșeală, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referință în materie.

Este neîndoios că atât Mircea Eliade, cât și mai puțin celebrul Vasile Lovinescu, au fost niște autentici cărturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoaștere iluminată, deoarece nu au fost capabili să ajungă la esență, în pofida unor intuiții surprinzătoare, dar rămase fără finalitate, ori conducând la piste false.

Desigur, între cei doi autori există deosebiri marcante. Este suficient să observăm rigoarea lui Eliade, îmbinată cu prudența caracteristică omului de știință, atunci când avansează ipoteze, și să o comparăm cu înclinația vădită către speculație a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale căutări, pe terenul primejdios al unor aserțiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l privește pe acesta din urmă nu putem fi de acord cu exegeții care îl considerau un inițiat („Cuvânt înainte” la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Cartea Românească, București 1993, p. 9). Și aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurările l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influență a unui fals maestru, ale cărui preocupări teosofice și-au pus amprenta nefastă pe opera discipolului român, ce a vădit deopotrivă înclinații către ocultism și alchimie. Consecința a fost alterarea capacității acestuia de a discerne între Adevăr și falsa cunoaștere. Cele arătate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondială, pe când visătorul Lovinescu a rămas apreciat doar de o clientelă îngustă de intelectuali, pe care i-au apropiat afinități comune.

CADRUL GEOGRAFIC ŞI ISTORIC

În anii 1936-1937, o revistă pariziană avea să publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboréene. Destinul ciudat al lucrării va face ca ea să fie republicată (în Italia și apoi în Franța) după o jumătate de veac, iar în țara de origine, de data asta sub adevăratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).

Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea „marea migrație hiperboreană”, înțelegând prin aceasta „o coborâre din indistincția polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului”.

S-a considerat că, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualității avansate, de la nord către sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polară, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontală, ce urmărea paralela nordică de 450 (deci mediana dintre pol și ecuator), având în extrema vestică pe celți, iar la răsărit China și Japonia. Cercetări arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea orașului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveală morminte, resturile unor coloane de 20 m înălțime și numeroase obiecte de ceramică Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existenței în Japonia a unei străvechi și dezvoltate civilizații, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgică sau cea sumeriană (România liberă, 4 martie 1995, p.7). Cât despre meridianul de 45⁰ al dezvoltării spiritualității, acesta corespunde, după cum se va vedea mai jos, uneia din principalele direcții de răspândire a limbilor indo-europene.

Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la răscrucea acestor două axe ale spiritualității. Nu se poate nega faptul că acest teritoriu prezintă o serie de caractere specifice, care îl singularizează de rest. Forma sa, aproximativ rotundă, este în mod natural delimitată (așa cum în vechime era delimitată incinta sacră de spațiul profan), prin cursurile Dunării la sud, al Tisei la vest și al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna și Pingala, asupra cărora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanscrită prin cuvântul „nadi” ce înseamnă „râu” și corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati și Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugerează că în mijlocul lor se află o insulă. De altfel, România e considerată a face parte – în geografia subtilă admisă de Sahaja Yoga – din „vidul” planetar, în sanscrită Bhavasagara sau Oceanul Iluziilor.

Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioară centrul spiritual și administrativ al Daciei, adică platoul transilvan, se ridică din întinsul câmpiei, asemenea unei insule, străjuite de cel de-al doilea inel (interior) al munților Carpați și al Apusenilor. Urmărind paralela 45⁰ remarcăm că este singura proeminență ce domină imensa câmpie care se întinde de la Alpi până la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adăpostit in inima Carpaților reprezintă singurul ținut definit de natură în mod geografic unitar.

Evoluția istorică avea să confirme acest caracter special al teritoriului, căci el va rămâne o „insulă a latinității”, dovedind, de fapt, menținerea vechilor tradiții (lingvistice, limba română fiind 70% latină, concomitent cu păstrarea caracterelor rasiale dacice, dar și a spiritualității, după cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reușit să altereze continuitatea acestei tradiții, deși au slavizat popoarele de la sud și sud-vest de Dunăre precum și pe cele din partea răsăriteană și i-au hunizat pe cei din nord.

De pe poziții pur speculative, Roxana Cristian și Florin Mihăescu susțin că pe aceste meleaguri se proiectează constelația Dragonului, care corespunde lanțului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpații noștri și coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principală a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se află centrul spiritual (op.cit., p.11).

Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunării cuprins între Carpații Slovaciei și nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului și Marea Neagră, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o sută de formații tribale și gentilice și despre care Herodot afirmase că sunt cel mai numeros popor după indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari și cele mai puternice și se singularizau prin omogenitatea limbii și cultura lor mult mai avansată; numele de geți era folosit cu precădere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a arătat că ei formau același popor, „vorbind aceeași limbă” (Geografia VII, 3.13). Pliniu susținea că dacii și tracii sunt același neam.

După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (op. cit., p.18-20). Le prezentăm în ordine cronologică.

Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: „xánthon epeigen…es Istron elaúnon” (Olymp VIII, 47).

În secolul al treilea, înainte de era creștină, Apollonius din Rhodos arătase că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei (Argonautica II, 5.675).

Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreiera ghețurile hiperboreene și Tanais (Donul) acoperit de ghețuri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpați), până ce femeile trace, mâniate de disprețul său îl sfâșiară”: „Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/ Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis/ Lustrabat, raptam etc.” (Georgica IV, 5.517).

În cunoscutul său stil elegiac, poetul Ovidiu (43 î.e.n. – 18 e.n.) își deplângea exilul sub axul boreal, la stânga Mării Negre: „Vita procul patria, peragenda sub axe boreo/ Qua maris Euxini, terra sinistra jacet” (Tristia IV, 41-42) și îi scria prietenului său Macro la Roma că îi vorbea în gând de sub axul boreal în țara geților: „gelido…sub axe, inque getas” (Pontice II, 19. 40-45).

La începuturile erei creștine, marele geograf și istoric Strabon (c.63/58 î.e.n.- 21/25 e.n.) consemna: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului” (Geografia XI,6.2).

Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: „soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean și astrele Polului getic”:”Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli” (Epigrame IX, 45). În epistole, el numește triumful lui Domițian asupra dacilor: „hyperboreus triumphus” (Epistulae VIII, 78), comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor” (Epistulae VIII, 50).

Geograful Ptolemeu, activ între 127 și 141 sau 151, amintea în Geografia (III, 10) de fortăreața dacică Piriboridava de pe Hierasus (Siret), numele indicând, după opinia lui Lovinescu, o cetate (dava) hiperboreană.

Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).

Macrobiu (activ c.400) amintea de „regiunile udate de Don și Dunăre…pe care antichitatea le numea hiperboreene”: „Regiones quas praeterfuluunt Tanais et Ister, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas hyperboreos vocavit” (comentariul la Somnium Scipionis II, 7).

După cum vom avea ocazia să constatăm, Lovinescu nu ezită să se lanseze în speculații, pentru a putea concluziona: „pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată” (p.30).
În ceea ce ne privește, credem că sunt posibile alte argumente, care să susțină o aserțiune mai puțin ambițioasă și anume, că geto-dacii au avut personalități care atinseseră un elevat nivel de cunoaştere spirituală. Este tema pe care ne propunem să o dezvoltăm în viitorul articol al serialului nostru.

Unora dintre cititori li se va părea exagerată tentativa de a apropia tradiția perpetuată la locuitorii acestor ținuturi, de cele existente pe alte meleaguri, între care îndepărtata Indie. Pentru a le risipi orice rezerve, vom face apel la concluzia marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade: „Exegeza materialelor românești și sud-est europene înlesnește analiza tradițiilor religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient și Mesoamerica, și este, la rândul ei, validată de rezultatele obținute în aceste arii culturale exotice” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. științifică și enciclopedică, București 1980, p.16 – prefață la traducerea românească, Chicago University, 25 noiembrie 1978).

Tot în sensul unei mai bune înțelegeri ale ipotezelor pe care urmează a le avansa, prezentăm, în încheierea acestui prim articol, o scurtă incursiune în domeniul lingvisticii.

Studiile de specialitate au stabilit existența, acum opt mii de ani, a unei protolimbi din care a luat naștere familia limbilor indo-europene, vorbite azi de mai bine de jumătate din populația globului. În procesul de expansiune către apus, s-a stabilit că una din direcțiile de migrație a ocolit pe la nord Marea Caspică și a traversat actualul teritoriu al României, în timp ce alte trei, venind din Asia Mică, străbăteau zona dorică (Thomas Gamkrelidze, V, Ivanov, Pour la science nr.151, mai 1990, p.88-95).

În acest context, nu trebuie să ne surprindă prea mult că în țara noastră pot fi întâlnite numeroase cuvinte similare (uneori până la identitate) cu cele din limba sanscrită. Vom menționa aici numai unele toponime din cele mai cunoscute, precizând frecvența lor. În paranteză a fost indicat cuvântul sanscrit și semnificația sa.

Agnita (Agni = foc); 2 Bala (Bala = copil); nu mai puțin de 22 Buda din care 3 au fost înglobate sau contopite, cu derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budești (Buddha = cel iluminat); 6 Crasna, 2 Criș, 3 Crişan, 5 Crișeni, fără a mai vorbi de cele 3 râuri Criș (Krishna = cel negru); Deva (Deva = zeitate); Ganaș (Ganas = armată de zeități inferioare slujindu-l pe Shiva); Gurueni (Guru = maestru); Linga (Linga = organul masculin, simbolul lui Shiva); Măhal (Mahal = palat; Maha = mare); 3 Maia (Maya = iluzie); Manu (Manu = părintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala = auspicios; este totodată numele unei planete și, de asemenea, un alt nume al lui Kartikeya); Moacșa (Moksha = eliberare din ciclul reîncarnărilor); Nadis, Nadișa, Nadișu (Nadis = râuri; canale energetice ale corpului subtil); Parva (Parva = carte; Parvati = munteancă); Pria (Priya = plăcut, bun, drag); 3 Purani (Purana = vechi); 2 Racșa (Raksha = spirit malefic; demon); Rada (nu apare ca toponim, dar este un onomastic răspândit), Radila (Radha, dim. Radhika – consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu = unul din numele lui Rama); Răhău (Rahu = cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Rams, Ramsca, Ramscani (Rama = regele din Ayodhya, eroul epopeii Ramayana) – Lovinescu (p.41-42), furat de entuziasm adaugă aici Râmnic, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni care au, evident, alte origini; ba chiar susține că „Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge” și nu provin de la Roma (fără comentarii). Dar să reluăm firul: Sadău, Sadu (? Sada-Shiva = Dumnezeu cel Atotputernic); Salva (Salwa = țară în vestul Indiei – Rajahstan; este și numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita = soția lui Rama); Sandra (Chandra = Luna); Șivița (?dim. de la Shiva = zeitatea supremă) Roșiori de Vede, 3 Vedea (Veda = divina cunoaștere, ca scripturi sfinte); Vedanta (Vedanta = școală de filosofie derivată din Vede); Vrata (Vrata = penitență). Iar lista e departe de a fi completă…

Dan Costian