Arta Plastică – „PENTRU CE EXISTĂ FRUMUSEŢEA, CREATIVITATEA ?”

Putem spune că Frumusețea se referă la tot ceea ce declanșează o stare de bine, de conștiință fără gânduri, de bucurie liniștită, chiar o senzație de exaltare care dă o certitudine interioară, de nedescris, într-o dimensiune dincolo de lumea fenomenelor materiale. Înțelegerea acestei Frumuseți ne copleșește cu bogății subtile.

Ceea ce distinge Frumosul de Bine este aparenta sa „inutilitate”: Binele ne procură recompense karmice în timp ce Frumusețea rămâne un cadou absolut gratuit al Naturii. Ea ne permite să gustăm Bucuria divină și îndeamnă sufletul către evoluție.
Această aparentă „inutilitate” s-a impus în cultura occidentală în perioada industrializării, în timpul evoluției accelerate a științelor fizice. Materialismul extrem a deformat sensul esteticii: un obiect devine frumos prin utilitatea sa.

Acest demers îndreptat spre posesiune a înăbușit rolul subtil și fundamental al Frumuseții.
La fel ca și Devoțiunea, Frumusețea este o cale mai directă către înălțarea spirituală: căutarea armoniei, grija față de estetică precum și actul de a crea și de a se exprima într-un mod dezinteresat devin cheia de acces. Adică, cu cât înțelegem mai bine armonia lumii fizice, cu atât mai mult participăm la creație și la bucuria creației.

Frumusețea ne proiectează în bucurie, pentru că Ea este sinonimă cu adevărul: „Cauza lumii s-a născut din bucurie; Ea se manifestă pentru bucurie și se resoarbe în bucurie, în Beatitudine infinită” (Tagore: „Sadhana”).
Așa-zisa „urâțenie” este în mare măsură o deformare a privirii, o limitare impusă de activitatea mentală. Shri Mataji ne spune adesea că ochii nu reacționează. Numai proiecțiile mentale, condiționările creează turbulențe (Diwali Puja, Hampstead, 1989). Numai atunci când reacțiile se estompează putem să absorbim tot ce este auspicios, și deci să ne scăldăm în bucurie. Numai atunci când un lucru încetează de a mai face obiectul unei utilități, el devine izvor de bucurie și în același timp, ne aparține în întregime. Christos ne spune: „Fericiți cei umili, căci ei vor moșteni Pământul”.

Frumusețea nu este deci un aspect izolat, inutil sau neimportant pentru viața spirituală. Ea face parte integrantă și este nedisociabilă de evoluția noastră. Ne simțim nelalocul nostru în austeritate, în aceeași măsură ca și într-o acumulare de obiecte utile, chiar dacă ele au fost adunate doar pentru a demonstra reușita socială prin intermediul bogățiilor materiale. Adevărata renunțare nu constă în a respinge lucrurile care sunt agreabile, ci în a te detașa de aspectul lor practic sau utilitar, ca și de reprezentarea lor pur mondenă.

Această căutare a armoniei se află în interiorul nostru și constituie o putere de ascensiune indispensabilă. În Sahaja Yoga această putere se află în Swadhisthan Chakra. Știm că Zeitatea care rezidă în acest centru este Shri Saraswati al cărei nume are două înțelesuri: „Cea care curge” și „Cea pentru care Sahaja Yoga este viața sa”. În prima accepțiune, este puterea care curge armonios în acțiune: actul și procesul constituie unul și același lucru. Ea nu este nimic altceva decât spontaneitatea însăși.

Pentru ca binecuvântările lui Shri Saraswati să se manifeste în noi, trebuie să respectăm aceste patru condiții: în cele patru brațe ale Sale, Shri Saraswati ține de obicei:

1. Mătăniile: simbolul atenției pure (Nirmala Chitta), stabile și ferme în acțiune. Este în același timp simbolul umilinței, al supunerii totale față de această putere „care curge”. Totul trebuie înfăptuit în mod dezinteresat dacă vrem ca Ea să ne conducă dincolo de aparențe.

2. Lotusul: simbol al binecuvântărilor. Aici Lakshmi și Saraswati nu merg mână în mână: manifestarea principiului de Lakshmi din noi prin generozitate, ne va procura bogății materiale, în timp ce căutarea armoniei și a expresiei sale sunt prin ele însele binecuvântări ale unor bogății subtile.

3. Cartea: este cartea Cunoașterii Pure, a Scripturilor sfinte (vom reveni asupra ei mai jos).

4. Lăuta: instrument de muzică clasică, iubit de Zei. Ea este în același timp simbolul muzicii ca și al necesității absolute a artelor și a creativității pentru a fi pe placul Divinităților.

Muzica a fost întotdeauna considerată ca fiind arta cea mai pură: în momentul Creației, al separării lui Saraswati și Brahmadeva, primul lucru care a fost creat a fost sunetul AUM, care rămâne Sunetul Primordial. Prin aceasta muzica produce un impact imediat asupra sistemului subtil interior. Este foarte dificil să explici mental aceste lucruri. În timp ce artele vizuale trec mai întâi prin privire, înainte de a atinge sufletul. Nu întâmplător marii maeștri ai picturii vorbesc de „sonoritate”, de „vibrațiile” emise de anumite culori. Ei au vorbit de asemenea despre forme, pentru a exprima mișcarea în interiorul Unității nedisociabile a tuturor lucrurilor.

În poezia pură, poeții realizați sunt mai sensibili la sonoritatea cuvântului decât la semnificația acestuia. Cuvântul nu este decât conținutul: este trecător. Sensul lui se schimbă de-a lungul timpului, dar sonoritatea, Sunetul Primordial care îl animă rămâne nemuritor. Muzicalitatea ascunsă în spatele cuvântului este cea care va acționa asupra sufletului; această vibrație creată de sunet este cea care va hrăni sufletul și îl va înălța dincolo de aparența literară.

De exemplu: „Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui” (virginal, vioiul și frumosul azi) (Mallarm). Aici, putem constata că sensul cuvântului are numai o funcție de orientare: „virginul”, puritatea părții stângi prin devoțiune; „vioiul”, mișcarea, proprie părții drepte; și „frumosul azi”, momentul prezent al canalului central. Sonoritatea este cea care ne dă acest impact de bucurie interioară, care este scopul final.

Să mai luăm ca exemplu un vers al unui poet romantic: „Une fontain qui pleure est une ame qui souffre” (O fântână care plânge este un suflet care suferă). Această drăgălășenie aparentă, această sonoritate de cântec de leagăn ca și falsa atribuire a unor comportamente umane, unei fântâni (la fontaine livre la source vive – fântâna dezvăluie izvorul viu), ne abat de la destinația adevărată și ne închid într-o lume a aparențelor.

Antonietta