CHEIA SUNETELOR – „MUZICA INDIANĂ”

Ar fi mai potrivit să vorbim despre muzicile continentului indian, căci aspectele sale sunt, ca și imaginea țării, foarte numeroase și variate.

Pentru a simplifica, vom distinge patru mari stiluri, cele mai populare și cele mai cunoscute în afara Indiei:

– muzica clasică din Nord
– muzica clasică din Sud
– cântecele devoționale numite bhajanuri
– ghazaluri și cântece populare

Originea

Muzica clasică își are originile la începutul civilizației indiene însăși, cu câteva mii de ani înaintea erei noastre. Unele raga indiene sau unele taluri (adică melodii sau ritmuri de bază) s-au transmis în timp pe cale orală și sunt cântate și astăzi. Venirea marilor prinți mongoli din Evul Mediu a dat acestei forme muzicale audiența și interesul pe care le au și astăzi. Într-adevăr, fiind mari amatori de muzică, au știut să protejeze pe cei mai mari artiști și să favorizeze crearea de forme și ritmuri noi.

Cântecele devoționale sau bhajanuri există în India de când există credința și fervoarea religioasă populară, neîncetat revigorate prin apariția, în special în Evul Mediu, a marilor poeți compozitori cum sunt: Kabir, Tukaram, Namadev, Gyaneshwara, Tulsidas etc. Aceste cântece se inspiră de asemenea din episoadele ce evocă marile momente ale civilizației hinduse ca de pildă Ramayana (aproximativ cu patru mii de ani înaintea erei noastre) sau Bhagavad Gita, cartea sfântă a hindușilor.

Ghazalurile și alte cântece populare fără legătură cu divinul sau cu credința sunt mai recente și constituie un fel de muzică „pop” a Indiei. sunt cântece de dragoste, povestesc viața cotidiană cu întâmplările ei.

Muzica și credința

Ideea de Dumnezeu și aceea a existenței Sale este omniprezentă în muzica indiană clasică. Toate melodiile sau ritmurile sunt tot atâtea mijloace pentru muzician de a atinge unirea cu Divinul prin instrumentul său, unire care se realizează și din partea auditoriului receptiv.

Raga este forma melodică de bază care este întâlnită în muzica indiană. Fiecare raga este dedicată câte unuia din numeroasele aspecte ale Divinului care se poate regăsi în mitologia clasică. Se consideră că muzicianul, prin calitatea interpretării sale, prin sensibilitatea și tehnica sa, place (dobândește harul) aspectului divin invocat prin raga, de asemenea și auditoriul său care posedă calități spirituale, iar în felul acesta omul se poate apropia de Dumnezeu.

Principalele diferențe între muzica indiană clasică și muzica occidentală clasică

Dacă ascultăm Mozart, Bach sau alți compozitori de muzică occidentală clasică, ne dăm seama că multe asemenea creații cer o orchestră care presupune un mare număr de interpreți (instrumentiști).
În muzica clasică indiană, formațiile cele mai frecvente sunt alcătuite din maximum trei muzicieni: un solist, un percuționist și un instrumentist care dă tonica, nota fundamentală permanentă. Nu există compoziții pentru orchestre mari.

Toată muzica occidentală clasică este scrisă adică e compusă de compozitor pe o partitură și poate fi interpretată de către un muzician care știe să citească partitura. În general nu e loc pentru improvizații și fiecare măsură este scrisă de la prima până la ultima.

Muzica indiană clasică nu e scrisă și marea ei originalitate vine din importanța majoră pe care o dă improvizației. Improvizație structurată în jurul unei game și al unui ritm precis, dar foarte liber în acest cadru. De exemplu, aceeași raga interpretată de doi muzicieni diferiți va fi întotdeauna adaptată în partea ei improvizată, după sensibilitatea fiecărui interpret.

În muzica occidentală clasică, chiar dacă două versiuni ale aceleași opere pot fi diferite ca tempo, ca suplețe sau culoare, simfonia a IX-a de Beethoven va rămâne mereu simfonia a IX-a, Recviemul de Mozart, de asemenea.
În muzica indiană clasică nu există partitură scrisă în ceea ce privește interpretarea.

Forma muzicii

Fiecare raga este o gamă făcută, în cea mai mare parte a timpului, din șapte note precise, invariabile. Fiecare muzician, când și-a ales raga, propriul model muzical, trebuie să se mențină pe toată durata interpretării în tonalitatea de plecare și să improvizeze pornind de la notele din care este alcătuit modul ales.

Printre cele mai populare și mai cântate se află, de exemplu, Raga Bhairavi.

Ritmul însuși urmează aceeași logică cu ceea ce se numește un tal, adică o formulă ritmică cel mai adesea interpretată la tabla (instrument de percuție).
Într-o structură foarte precisă, atât la nivelul tempoului, ca și al numărului de timpi pe măsură, muzicianul este liber să improvizeze după inspirație dar și ca acompaniator în funcție de inspirația celuilalt. Armonia dintre cei doi este aceea care face frumusețea și bogăția unei raga.

Talurile cele mai cunoscute sau cele mai folosite sunt:
– Tintal în 16 timpi
– Ektal în 11 timpi, etc.

Bineînțeles, fiecare muzician poate compune noi raga și un interpret cunoscut nu va putea fi recunoscut drept un adevărat maestru decât atunci când va avea la activul său un număr de compoziții recunoscute, noi raga care să facă din el un artist complet.

Se poate spune că în muzica occidentală, forma muzicală ce se apropie cel mai mult de muzica indiană este jazz-ul, care este supus unor forme similare și rămâne o muzică dominată de improvizație.

În raga, se regăsește această formă:
Expunerea temei
Improvizație-temă-final

De-a lungul micilor bucăți pe care le putem asculta, se poate vedea modul în care instrumentistul începe prin a expune singur notele principale din raga, apoi creează o melodie proprie cu aceste note.

Apoi se întâlnește, pe calea notelor, cu percuționistul și începe improvizația, reluând uneori, la intervale regulate, melodia dată din start. Apoi, tempoul se accelerează și sfârșitul devine mai „orchestrat”; este adesea o formulă ritmică studiată și interpretată de cei doi muzicieni împreună.

Instrumentele cele mai cunoscute și interpreții lor celebri

 Cu coarde:
– sitar (Debu Chaudari)
– sarod (Amjad Ali Khan)
– chitară (Vishwa Mohan Bhatt)
– vioară (Prabhakar Dhakda)
– santoor (Taruhu Battacharya)
– sarangi (Ram Narayan)

 De suflat:
– shehnai (Bismillah Khan)
– flaut (Rajendra Prasana)

 De percuție:
– tabla (Kuman Bose)
– mridangham și ghatam

Cântecul

Tehnicile vocale foarte complexe folosite în cântecul clasic indian fac din el unul din elementele cele mai prodigioase ale muzicii vocale în general.
Interpretat în special de soliști, repertoriul este, ca și pentru instrumente, cel al raga vechi și noi, pe notele cărora sunt adaptate cuvinte de devoțiune.

Se află, de asemenea, în fiecare raga, o parte mai ritmată în cursul căreia interpretul anunță, cântându-le, notele pe care le execută, amintind formula numită „scat” folosită de cântăreții de jazz.
Vocea este instrumentul major în muzica indiană și mai multe din instrumentele citate mai sus serveau odinioară numai la acompaniamentul cântecului. Ascultați de exemplu: „Purshotamdas Jalota”.

Bhajanurile sau cântecele devoționale

Am analizat cântecul la urmă pentru a putea face trecerea la acest mic capitol al bhajanului, în care cântecul este elementul principal.

Cântărețul sau cântăreața sunt acompaniați cel mai adesea de instrumentele menționate mai sus: mai adăugăm unul foarte popular, armoniul, un soi de pian mic, dar ca instrument de suflat, al cărui sunet seamănă puțin cu acordeonul.

Aceste cântece glorifică toate aspectele Divinului în mitologia Indiei și sunt adresate Divinului însuși. Ele sunt destinate, de asemenea, să trezească credința omului obișnuit care, tracasat de grijile cotidiene, a pierdut conștiința existenței și a frumuseții lui Dumnezeu.

Ele sunt baza muzicală a tuturor ceremoniilor și manifestărilor religioase în India, și sunt compuse în hindi, marathi sau alte dialecte regionale din numeroasele care există în India (urdhu, panjabi, tamul, etc.)

Vă recomandăm să ascultați formația „Nirmal Sangeet Sarita”   („Glow of love”: „Na ti chaalke…”, „Apne dilme”).

Kabir