MARI SFINŢI AI ORIENTULUI – „SHRI RAMANA MAHARISHI”

Tiruvannamalai (Arunachala, în sanscrită) este unul din cele mai sfinte locuri de pelerinaj ale hindușilor, întrucât Dumnezeu este venerat aici sub forma Luminii. Odată pe an torța sfântă se aprinde pe culmea dealului și mii de oameni merg acolo să vadă lumina și să o adore. Dar locul este, în tot cursul anului, o oază internațională a chemării spirituale, datorită prezenței aici a lui Maharishi Ramana, flacără vie a realizării lui Dumnezeu (1).

El a sosit la Arunachala pe când avea vreo zece ani și nu a mai părăsit acest loc de mai bine de o jumătate de secol. Însuși numele de Arunachala constituia o chemare imperioasă către Divin și el nu a făcut altceva decât să asculte acea chemare. O stare elevată lipsită de ego s-a pogorât asupra lui; și odată venită, nu l-a mai părăsit. La drept vorbind, aceasta nu e o stare ca multe alte stări ale experienței: ea nu vine, nici nu apare la un moment dat. Este o stare eternă (sahaja sthiti). Datorită avidya (ne-științei) omul nu o recunoaște. Iar când avidya dispare, natura luminoasă a Sinelui începe să strălucească. Este ceea ce Vedanta numește moksha. Nu e o experiență posterioară morții. Continuitatea existenței trupului nu e incompatibilă cu eliberarea. Obstacolul în calea realizării este numai identificarea sinelui cu ego-ul. Când acest obstacol a fost înlăturat, devii jivan-mukta, eliberat în timpul vieții. Din Scripturi aflăm de atâția sfinți. Dar în Maharishi avem un jivan-mukta contemporan, un comentariu viu asupra celor mai sublime texte din Vedanta.

Multe afirmații din Scripturi, de pildă cele din Bhagavad-Gita despre a concepe inacțiunea în acțiune si acțiunea în inacțiune, rămân obscure dacă nu venim în contact cu înțelepți asemenea lui Maharishi. Aparent, Shri Ramana pare să acorde interes celor ce se întâmplă în jurul său. Până și creaturile aparținând speciilor subumane îi reclamă atenția. Dar toate aceste moduri de acțiune sunt realizate fără cel mai mic atașament față de ele. De fapt, ele nu sunt câtuși de puțin acțiuni, deoarece sunt golite de egoism; nu rămâne decât coaja, și aceasta numai pentru noi, cei ce privim.

Nimic nu pare să afecteze această Stâncă a Erelor. El stă ca un martor la tot ce se întâmplă departe și în apropiere. Deosebirile între înalt și umil nu au pentru el nici un sens. Cei ciudați și străinii care îl vizitează se simt complet dezarmați și liberi chiar de la prima vedere. Poți fi străin altuia sau să pari ciudat; dar cum poți deveni străin pentru tine însuți ? Maharishi care a trecut dincolo de hotarul individualității, se simte, în mod natural și lipsit de efort, una cu totul, dacă putem folosi asemenea vorbe sărmane. Asemenea pandit-ului din Gita, el privește la toți în mod egal: la cel de naștere aleasă și la cel născut umil, la vacă și la elefant, la câine și la cel ce îl mănâncă. Aceste clasificări pot avea înțeles pentru noi, care suntem prinși în plasa diferențelor. Pentru el care l-a văzut pe Brahman cel fără dualitate, care este sama, același, nu există pluralitate, nu există deosebiri.

Tămăduitor al sufletelor

Este o experiență încântătoare și unică să stai în prezența lui Maharishi, și să te cufunzi în strălucirea totală a ochilor săi beatifici. Poți merge la el cu un puhoi de îndoieli și de întrebări, dar foarte adesea se întâmplă ca aceste gunoaie ale minții să moară și să fie arse până la cenușă de îndată ce te așezi ghemuit dinaintea înțeleptului. Dobândești atunci o mostră a acelei stări originare, pure, despre care vorbesc Upanishadele, când nodul inimii este tăiat și toate îndoielile se risipesc. Dăm înapoi și observăm cum cursul mental turbulent se liniștește și dobândește o reflectare netulburată a Spiritului luminos în sine. Ceea ce unii reușesc să atingă după un curs prelungit de disciplină yoghină, se obține cu o mare ușurință și fără efort în vecinătatea lui Maharishi. Este adevărat, această experiență nu poate dura mult. Te reîntorci în lume și ești înghițit din nou de murdăria lumească. Dar cu toate acestea, amprenta spiritualității care a fost dobândită nu se mai șterge. Rareori se întâmplă ca cei ale căror adâncuri ale sufletului au fost stârnite de privirea sublimă a înțeleptului, să nu mai aibă dorința de a reveni la el pentru a primi o nouă invitație a Eternului.

Adeseori oamenii se duc la el în speranța că prin darshan-ul (contemplarea) lui li se vor împlini dorințele. Dar curând descoperă propria lor prostie în a pretinde plăceri evanescente, atunci când îi așteaptă nepieritoarea Beatitudine. În loc să devină nemulțumiți că speranțele nu le sunt îndeplinite, devin recunoscători că au fost salvați de la amăgire și capcană. Lui Natchiketas, de care vorbește Katha Upanishad, i s-au oferit de către Yama (zeul morții) toate plăcerile tuturor lumilor în locul cunoașterii Sinelui pe care o ceruse; dar băiatul, care era un adevărat fiu al spiritualității, a refuzat să se lase ispitit de acceptarea plăcerii în locul a ceea ce era cu adevărat bun. Maharishi, care pentru noi este personificarea Binelui suprem, transmută pasiunile și dorințele noastre josnice în mokshakama și dorința puternică de eliberare.

Sunt alții care se duc la Maharishi în curiozitatea de a afla de la el remediul universal pentru toate relele lumii. Ii cer soluția împotriva sărăciei, analfabetismului, bolii, războiului etc. Religia lor este reforma socială, și ceea ce urmăresc este restructurarea societății. Își înveșmântează întrebările în diferite chipuri: ce mesaj are Maharishi să-i transmită reformatorului social ? Nu e oare datoria fiecărui cetățean luminat să lupte pentru ameliorarea situației aproapelui? Când sărăcia și ruina sunt aproape, poate cineva cu o inimă simțitoare să stea impasibil fără să încerce să facă ceva pentru bunăstarea omenirii ? Răspunsul invariabil pe care îl dă înțeleptul tuturor celor care pun asemenea întrebări este: „Ti-ai reformat mai întâi Sinele ?” Se întâmplă foarte adeseori ca așa-zisul serviciu social să nu fie decât o gratificare a ego-ului. În multe din cele ce trec drept altruism există un sâmbure de egoism. Aceste servicii nu-l binecuvântează nici pe servitor, nici pe cel servit. Mândria celui dintâi crește, și demoralizarea celui din urmă devine completă. Precursor al binelui este numai acel serviciu care contribuie la reducerea ego-ului. Și influența ego-ului nu poate fi micșorată decât atunci când știm, chiar și de departe, că ego-ul nu este Sinele, că el este doar pseudo-sinele răspunzător de tot răul și mizeria lumii, și că fericirea finală și durabilă poate fi obținută numai când cauza fundamentală a ego-ului, adică ignoranța, se risipește. Si astfel, dacă nu cauți să-ți cunoști adevăratul Sine, nu poți aduce un real serviciu societății. Reforma trebuie să înceapă cu tine însuți. Cel care se află pe drumul cel bun face un serviciu aproapelui pentru ca ego-ul său să poată fi curățit, să devină atenuat și gata de a fi abandonat. Iar cel care realizează Sfârșitul și a devenit jivan-mukta lucrează, sau mai exact pare să lucreze pentru ca lumea să poată fi salvată (loka-sangraha). Astfel, introspecția se află la temelia adevăratului serviciu; iar cunoașterea Sinelui reprezintă apogeul său.

Nici un nou mesaj

Înțeleptul de la Arunachala nu are un nou mesaj pentru umanitate. Ceea ce el ne învață prin tăcere mai mult decât prin cuvinte, este evanghelia fără de vârstă a Vedantei. Shankara citează în a sa Sutrabhashya un text Sruti în care se afirmă că atunci când se apropie de Badhva pentru a-l învăța, înțeleptul Bashkali stă tăcut, și fiind mereu întrebat spune: „Am spus deja adevărul, dar tu nu l-ai înțeles: Sinele este liniștit (upasanta)”. Învățătura lui Maharishi este exact ca a acelui înțelept din Upanishade. El vorbește arareori. Adâncimile Spiritului sunt atinse în liniștea tăcerii. Vorbele și gândurile nu ne pot duce prea departe. Chiar cuvintele Scripturii ne sunt de ajutor până la un punct; și acolo ele trebuie să înceteze. Se spune despre tânărul Dakshinamurti că și-a învățat discipolii mai vârstnici în limbajul tăcerii. Tot așa, Maharishi vorbește uneori. Dar el îi previne totodată pe interlocutori că atât întrebările cât și răspunsurile aparțin domeniului avidya (ne-științei) deși cele din urmă servesc drept jaloane către lumina înțelepciunii. Îndoielile vor asalta gândirea atâta vreme cât durează gândirea. Numai atunci când se realizează starea fără gânduri (amani bhava), toate îndoielile minții și întrebările inimii se vor topi precum ceața dinaintea soarelui care răsare.

Învățătura lui Maharishi poate fi exprimată aforistic astfel: „Caută să-ți cunoşti Sinele; iar cunoașterea te va face liber”. Chandogya Upanishad înregistrează povestea lui Narada, maestru al multor științe și arte, mergând la Sanatkumara și mărturisindu-i că este lovit de supărare, deși era foarte învățat. El știa că toată învățătura sa nu valorează nimic și că doar cunoașterea Sinelui îl poate salva. Așa că s-a apropiat de Sanatkumara cu rugămintea: „Ajută-mă să trec oceanul supărării”. Și a primit de la el înțelepciunea despre Marele, adevăratul Sine. Suprema poruncă a Scripturii este „cunoaște-ți Sinele” (atmanan viddhi). Maharishi a spus de nenumărate ori că atma-vichara este o cale sigură și fără greș pentru eliberare. Alți sadhana pot ajuta în acest proces mai mult sau mai puțin îndepărtat. Numai jnana este ceea ce trimite direct la moksha.

Atma-vichara

Aceasta este esența concepției Advaita-Vedanta. Si motivul este că moksha este natura eternă a Sinelui, și nu ceva care este nou dobândit sau săvârșit. Nici o operație, fie a trupului, fie a minții, nu aduce eliberarea. Statutul pururi liber al Sinelui nu este recunoscut datorită ignoranței care învăluie adevărul și proiectează neadevărul. Când această ignoranță este înlăturată ne dăm seama de natura eternă sub forma Sinelui non-dual, necondiționat. Ceea ce realizează înlăturarea ignoranței este înțelepciunea. Iar ceea ce bătătorește calea către înțelepciune este Atma-vichara.

Interogația: „Cine sunt eu ?” nu trebuie privită ca un efort mental pentru a înțelege natura gândirii. Principalul său scop este să „concentreze întreaga gândire asupra sursei sale”. Izvorul psihozelor este „eul”. Ceea ce se realizează în introspecție este să mergem împotriva curentului mental, în loc de a alerga paralel cu el, iar în final să transcendem sfera modificărilor mentale. Pentru noi este relativ ușor să ne desprindem de falsele identificări, dar cu ego-ul este dificil să luptăm. Așa cum spune Panchapadika, un comentariu asupra Sutrabhashya a lui Shankara: Eul este prima suprapunere peste Sine. Straturile exterioare ale ignoranței se pot înlătura cu ușurință. Dar ultimul este greu de sfâșiat. Cel mai bun mod de a-l îndepărta este să-l tragem în jos la sursă. Când aici se află conștiința sursei, care este Sinele, ego-ul dispare. Si când „eul” a fost străbătut prin jnana, nu mai există robie și în consecință supărare.

Moksha

Încetarea sau neîncetarea existenței corpului nu are nimic a face cu eliberarea. Trupul poate continua să existe și lumea continuă să apară, ca în cazul lui Maharishi. Aceasta nu contează câtuși de puțin pentru Sinele care a fost realizat. După cum spune Shankara: „Nu e nevoie să ne certăm dacă cel ce cunoaște pe Brahman își poartă sau nu corpul în același timp ? Cum poate alt obiect al propriei experiențe, să realizeze în inimă cunoașterea lui Brahman și corpul lui să continue a exista ?” Cu adevărat nu există nici corp și nici lume pentru el: există numai Sinele, Existența eternă (sat), Inteligența cu lumină proprie (cit), Beatitudinea inexprimabilă (ananda).

Exemplul lui Shri Ramana este unic deoarece el nu a citit mai întâi ca pe urmă să experimenteze. La el experiența a venit prima; și numai apoi a aflat dovada coroborativă în textele Scripturilor. Pentru o lume necredincioasă care e nerăbdătoare și dorește să își ardă cărțile sfinte, Shri Ramana oferă mesajul că adevărata Carte a Vieții se află în noi și că dacă ne întoarcem către ea și-i consultăm paginile, ea ne va deschide o panoramă mai presus de vis conducând la fericirea fără margini și la beatitudine.

Dr. T.M.P. Mahadevan

(1) articolul a apărut în anul 1950; între timp, marele sfânt a părăsit acest pământ.

Similar Posts