ÎNVĂŢĂTURA LUI BUDDHA – „ADEVĂR, CREDINŢĂ ŞI TOLERANŢĂ”

ADEVĂRUL nu poartă etichetă : nu e nici budist, nici creștin, nici hindus și nici musulman. Adevărul nu e monopolul nimănui, tot așa cum, de exemplu, dragostea unei mame pentru copilul său nu e creștină sau budistă; e dragoste maternă, fără nici o altă calificare . Etichetele sectare sunt un obstacol pentru libera înțelegere a Adevărului; ele introduc în spiritul omului prejudecăți dăunătoare.

Adesea se ridică întrebarea dacă budismul e o religie ori o filozofie. Nu contează cum îi spunem. Budismul rămâne ceea ce este, oricare ar fi eticheta pe care i-o aplicăm.

Numele pe care îl dăm învățăturii lui Buddha nu e esențial. „Ce conține un nume? Ceea ce numim trandafir, sub alt nume ar mirosi la fel de plăcut”.

Pentru un căutător al Adevărului , e lipsit de importanță să știe de unde provine o idee. Originea și dezvoltarea unei idei sunt treaba istoricului. Pentru a înțelege Adevărul, nu e necesar să știm dacă învățătura provine de la Mahomed sau un altul. Esențialul e să pricepem, să înțelegem lucrurile.

O relatare din Majjhima-nikaya ( suttra 140 ) ilustrează acest concept.

Buddha a întâlnit, în atelierul unui olar, un tânăr ce sosise înaintea lui. Remarcând comportarea lui corectă, l-a întrebat care e maestrul său, a cui doctrină o urmează ?
– O, prietene, îi răspunse acesta, e singuraticul Gautama, vlăstar al tribului Sakya, care a părăsit familia Sakya pentru a deveni un pustnic. Se bucură de o reputație celebră, potrivit căreia e un Arhant, un deplin Iluminat. El e Maestrul meu și-i urmez doctrina.
– Unde locuiește acum acest Preafericit, Arhantul, cel deplin Iluminat ?
– În ținutul din nord se află, prietene, o cetate numită Savatthi. Acolo trăiește acum Preafericitul, Arhantul, cel deplin Iluminat.
– L-ai văzut vreodată pe acest Preafericit? L-ai recunoaște dacă l-ai vedea?
– Nu l-am văzut niciodată pe acest Preafericit și nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea.
Buddha îi spuse atunci, fără a-și dezvălui identitatea:
– O, bhikku, te voi învăța doctrina. Ascultă cu atenție ce voi spune.
El a rostit pentru tânărul om o cuvântare remarcabilă, explicându-i Adevărul ( Nirodha, al treilea Adevăr Nobil ). Abia la sfârșitul acestui discurs, tânărul singuratic, al cărui nume era Pukkusati, a înțeles că cel ce i-a vorbit era însuși Buddha . Atunci, s-a ridicat, și mergând dinaintea lui Buddha, s-a prosternat în fața Maestrului, cerându-și iertare că, în ignoranța lui, îl numise „prieten”. În fine, l-a rugat să-l primească în ordinul monastic (Sangha).

Din această povestire rezultă limpede că Pukkusati, în timp ce-l asculta pe Buddha și-i pricepea doctrina, nu știa nici cine îi vorbea și nici de la cine provenea învățătura. Dar el a descoperit în aceasta Adevărul, fără etichetă. Dacă leacul e bun, boala e tămăduită. Puțin contează cine l-a preparat și de unde vine.

Odată, Buddha trecea printr-un orășel numit Kesaputta ,din regatul Kosala. Locuitorii erau cunoscuți sub numele de Kalama. Aflând că Buddha se găsea la ei, Kalama merseră și-i cerură sfatul:
– Stăpâne, pustnicii și brahmanii care trec prin Kesaputa răspândesc și laudă propriile doctrine și le condamnă și le disprețuiesc pe ale altora. Apoi vin alți pustnici și brahmani care, la rândul lor, expun și preamăresc propriile doctrine și le condamnă și le batjocoresc pe ale altora. Dar noi, stăpâne, rămânem mereu nedumeriți și nesiguri în a ști care dintre venerabilii pustnici și brahmani a spus adevărul și care a mințit.
Atunci , Buddha le-a dat sfatul care a rămas unic în istoria religiilor:
– Da, Kalama, e firesc să vă aflați în nedumerire și nesiguranță, căci îndoiala purcede dintr-un subiect îndoielnic. Acum, ascultați, Kalama: nu vă lăsați călăuziți de relatări, de tradiție sau de ceea ce ați auzit. Nu vă lăsați îndrumați de autoritatea textelor religioase, nici de simpla logică sau interpretare, nici de plăcerea de a specula asupra părerilor, nici de posibila veridicitate, nici de gândul: „el e Maestrul nostru”. Ci, Kalama, atunci când știți prin voi înșivă că anumite lucruri sunt neprielnice (akusala), false și rele, atunci renunțați la ele. Și când prin voi înșivă știți că anumite lucruri sunt prielnice (kusala) și bune, atunci acceptați-le și urmați-le” (Anguttara-nikaya, Ed. Devamitta Thera, Colombo 1929, p.115).

Buddha le spunea bhikkhu (termen având semnificația de „cerșetor”, „cel care își agonisește hrana prin cerșit”, folosit pentru a-i desemna pe călugării budiști, îndeosebi în țările doctrinei Theravada: Lanka, Birmania, Thailanda, Cambodgia și Pakistanul oriental) și discipolul trebuie chiar să-l examineze pe Tathagata (literal: „cel care a ajuns la Adevăr”, folosit de Buddha când se referea la el însuși), astfel încât să fie pe deplin convins de valoarea veritabilă a Maestrului pe care îl urmează ( Vimasaka-suttra, nr. 47 din Majjhima-nikaya).

Cei ce studiază istoria religiilor sunt surprinși nu numai de libertatea gândirii, ci și de toleranța permisă de Buddha.

Odată, la Nalanda, șeful unei familii importante și bogate, pe nume Upali, care era un binecunoscut discipol laic al lui Nigantha Nataputta ( Jaina Mahavira, de la care se revendică religia jainistă), a fost trimis special de Mahavira însuși, pentru a-l întâlni pe Buddha și a-l învinge într-o controversă pe tema Karmei, în care concepția lui Buddha era diferită de a lui Mahavira. Contrar așteptărilor sale, Upali a fost pană la urmă convins că modul de a vedea al lui Buddha era corect și cel al maestrului său era greșit. Atunci l-a rugat pe Buddha să-l accepte ca discipol laic (upasaka). Dar acesta i-a propus să reflecteze bine și să nu se grăbească, deoarece „e bine pentru oameni renumiți ca tine să cugete cu grijă”. Când Upali și-a exprimat din nou dorința, Buddha i-a cerut să continue să-l respecte și să-l susțină pe vechiul său maestru religios așa cum o făcuse și până atunci ( Upali-suttra nr. 56 din Majjhima-nikaya)

Marele împărat budist Asoka (sec.al III-lea î.e.n.) urmând acest exemplu nobil de toleranță și de înțelegere, a onorat și a susținut toate celelalte religii în vastul său imperiu. Într-unul din edictele sale, gravat în stancă, al cărui text e încă lizibil în zilele noastre, împăratul declara: „Nu trebuie să cinstim doar religia proprie și să condamnăm religiile celorlalți, ci să cinstim religiile celorlalți pentru un motiv sau altul. Procedând astfel ajutăm la dezvoltarea propriei religii și le aducem celorlalte un serviciu. Acționând altminterea, săpăm groapa propriei religii și facem rău religiilor altora. Oricine cinstește propria religie și condamnă religiile altora, o face desigur, din devoțiune pentru propria religie, gândind: „îmi voi slăvi propria religie”. Dar dimpotrivă, procedând așa, dăunează propriei sale religii. De aceea înțelegerea este bună: fie ca toți să asculte și să binevoiască să asculte doctrinele altor religii” (Edictul Stâncii XII)

Acest spirit de toleranță și de înțelegere a fost, de la început, unul din idealurile cele mai de preț ale culturii și civilizației budiste. De aceea nu se întâlnește nici măcar un exemplu de persecuție, nici o picătură de sânge vărsată întru convertirea oamenilor la budism, nici în propagarea lui de-a lungul unei istorii de două mii cinci sute de ani. El s-a răspândit pe tot continentul asiatic și numără astăzi peste cinci sute de milioane de adepți.
Aproape toate religiile se bazează pe credință – o credință mai curând ” oarbă”, se pare. Dar în budism, se pune accentul pe „a vedea, a ști, a pricepe” și nu pe credință. În textele budiste se întâlnește termenul „saddha” (sraddha, în sanscrită) care e tradus în general prin „credință”. Dar saddha este de fapt o „încredere” născută din convingere, iar aspectul ce e interpretat drept „credință” în acest cuvânt are semnificația devoțiunii față de Buddha, față de Dharma (Învățătura) și de Sangha (colectivitatea budistă).

Problema credinței se pune atunci când nu există viziune (în toate sensurile cuvântului). De îndată ce vedem, problema credinței dispare. Dacă vă spun că am un giuvaer în palma închisă, pentru dumneavoastră se pune problema credinței, căci nu vedeți ce am în palmă. Dar de îndată ce deschid palma și vă arăt giuvaerul, nu mai e vorba de „a crede”.

Musila, un discipol al lui Buddha i-a spus altui călugăr: „Prietene Savittha, fără devoțiune sau credință, fără înclinație, fără tradiție, fără a lua în seamă rațiunile aparente, fără a mă complace în speculații asupra părerilor, știu și văd că încetarea devenirii este Nirvana”(Samyutta-nikaya II, Ed. PTS, p.117). Iar Buddha a zis : „O, bhikku, spun că distrugerea necurățeniilor și impurităților este treaba celui care știe și vede și nu a celui care nu știe și nu vede” ( idem III, p.152).

Walpola Rahula, L’enseignement du Buddha, Ed. du Seuil, Paris 1961

(text prelucrat)